Aveam șapte ani când am intrat prima dată într-o comunitate de romi nu doar ca vecină, ci ca voluntară. Eram în clasa întâi și, alături de UNICEF, mergeam din poartă în poartă încercând să convingem părinții să-și lase fetițele la școală. Era prima mea “misiune” socială, deși eu o vedeam doar ca o joacă extinsă alături de prietenele mele din cartier. Fetele erau entuziasmate. Părinții, reținuți.

Unii au cedat. Câteva dintre ele au ajuns în bănci. Dar, curând, multe au renunțat – trase înapoi de sărăcie, de lipsa sprijinului, de greutățile unui sistem care nu le dorea cu adevărat acolo.

Acea experiență, de copil care a crescut într-o comunitate de romi fără a fi de etnie, mi-a rămas adânc înrădăcinată. M-a învățat, de timpuriu, că dorința de a învăța nu e niciodată problema. Barierele sunt întotdeauna în jur, nu înăuntru.

Astăzi, în ciuda zecilor de strategii și a discursurilor “incluzive”, femeile rome rămân într-o zonă a invizibilității sistemice. Așa cum arată socioloaga Enikő Vincze, ele sunt prinse la intersecția rasismului, sexismului și clasismului, fără ca vreuna dintre aceste axe de discriminare să fie cu adevărat abordată în mod integrat(Vincze, 2014)​.

Prezentate adesea în termeni de “vulnerabilitate”, femeile rome sunt de fapt actori-cheie în comunitățile lor. Dar în loc să fie recunoscute ca atare, sunt fie ignorate în politicile publice, fie reduse la roluri simbolice, fie instrumentalizate în narațiuni paternaliste despre “civilizare” și “integrare”.

Educația este prezentată, adesea, ca soluția magică. Dar prea rar vorbim despre obstacolele reale: rasism instituțional, bullying în școli, lipsa de modele, abandon cauzat de sărăcie. Fetițele rome, ca și partenerele mele de joacă din copilărie, pleacă la drum cu visuri mari și resurse mici. Iar sistemul educațional, în loc să le susțină, le testează și le respinge.

Fetele care reușesc să ajungă la facultate sau să se implice civic sunt excepții – și nu pentru că nu ar avea potențial, ci pentru că nu li se permite, în mod sistemic, să și-l valorifice.

Dar femeile rome nu sunt doar “la margine”. Ele sunt deja parte din soluție. În pandemie,de exemplu,  au fost cele care au mobilizat comunitățile pentru acces la informație, apă sau sprijin medical(Abella et al., 2024)​. În activism, sunt cele care pun pe masă o intersecționalitate reală – una care nu ignoră nici clasa socială, nici violența structurală, nici lipsa de reprezentare.

Așa cum subliniază Vincze, Roma feminismul are potențialul de a schimba jocul: de a uni lupta împotriva sărăciei, rasismului și patriarhatului într-o singură agendă politică coerentă. Nu ca o variantă “exotică” a feminismului occidental, ci ca o formă profundă de justiție socială.(Vincze, 2014)

Mă gândesc des la fetițele acelea cu care mă jucam și pe care am încercat, stângaci, să le încurajez spre școală. Unele au plecat, altele au rămas. Dar niciuna n-a avut șansa de care ar fi avut nevoie. Poate că azi, în locul lor, sunt alte fetițe care visează, dar care au nevoie de mai mult decât un voluntar de șapte ani. Au nevoie de noi toți – să ne ridicăm, să vorbim, să împingem granițele a ceea ce considerăm normal și acceptabil. Nu e de ajuns să le ascultăm și celebrăm doar o zi pe an. Trebuie să le ascultăm în fiecare zi. Să sprijinim inițiative conduse de femei rome. Să ne asumăm alianțe reale. Să ieșim din logica salvatoare și să intrăm în logica solidarității. Pentru că o societate care ignoră femeile rome nu e una doar nedreaptă. E una incompletă.

Iar feminismul care nu include femeile rome nu e feminism. E doar altă formă de excludere cu față umană.

‍