Cercetez și urmăresc mișcările feministe de câțiva ani de zile. Sunt aproape de această cauză nu doar intelectual, ci și emoțional. Feminismul e, pentru mine, un filtru important prin care înțeleg lumea și relațiile din jurul meu. Tocmai de aceea, am o bulă destul de diversă și amplă în mediul online, formată din voci feministe, de la cele liberale până la cele radicale, de la activiste românce la profesoare din universități vestice. Și, ca orice om, stând pe social media, dând scroll și citind, am început să observ un pattern: postări tot mai dese care afirmau că, dacă nu condamni public genocidul din Gaza, nu poți să te consideri cu adevărat feministă.
Acela a fost momentul în care am simțit nevoia să mă opresc puțin și să mă gândesc la ce e în spatele unor astfel de poziționări. Nu pentru că n-aș fi empatică față de suferință sau nedreptate. Nu pentru că n-aș recunoaște importanța poziționării în fața violenței sistemice. Ci pentru că am simțit că feminismul, așa cum e el practicat și înțeles în anumite spații, s-a îndepărtat de femeia „normală”, de femeia care nu e activistă, care nu are limbajul academic, dar care trăiește feminismul în forme mai simple, mai directe, mai cotidiene.
În ultimele luni, poate chiar ani, în special pe fondul conflictului din Gaza sau Ucraina, am văzut cum feminismul și-a revendicat un nou teren de luptă: geopolitica. Voci feministe, în special din curentele radicale sau intersecționale, au afirmat că nu poți fi cu adevărat feministă fără să te poziționezi clar împotriva genocidului, a ocupației, a imperialismului. Și poate că au dreptate. Sau poate că, în acest proces, feminismul s-a întins atât de mult încât a devenit de nerecunoscut pentru multe dintre femeile care l-au susținut inițial, mai ales cele care nu sunt parte din rețelele activiste, care nu au un limbaj academic sau care nu se regăsesc în spațiul digital militant.
De la începuturile lui, feminismul a fost o mișcare pentru emancipare, care a cerut drepturi fundamentale pentru femei: dreptul la vot, la educație, la muncă, la control asupra propriului corp. Cu timpul, însă, mișcarea a înțeles că femeile nu sunt o masă omogenă. Că o femeie de culoare săracă din Bronx, de exemplu, trăiește o opresiune diferită față de o femeie albă dintr-un birou din Paris. Așa a apărut intersecționalitatea, un concept care a schimbat radical modul în care înțelegem lupta pentru egalitate.
Astăzi, feminismul intersecțional domină mediul academic, activismul din ONG-uri și chiar politicile internaționale. Nu mai vorbim doar despre salarii egale, ci despre decolonizare, rasism sistemic, migrație, ecologie, Palestina, Ucraina, iar lista poate continua. Umbrela feminismului s-a mărit atât de mult încât pare să acopere tot. Și, pe bună dreptate, unii o consideră o filosofie completă a justiției sociale.
Dar în același timp, multe femei, în special cele din afara acestor cercuri, încep să se simtă excluse. Nu pentru că nu le-ar păsa de nedreptate sau de suferință, ci pentru că limbajul și prioritățile feminismului radical par, uneori, abstracte și deconectate de la viața lor de zi cu zi. Pentru ele, feminismul înseamnă încă lupta pentru protejarea împotriva violenței domestice, dreptul la avort, accesul la servicii medicale, respect la locul de muncă. Când văd feminismul vorbind despre Gaza, Congo sau capitalism, nu înțeleg întotdeauna cum se leagă asta cu viața lor concretă, de zi cu zi.
Această ruptură, cred eu, nu e doar o diferență de stil. E o adevărată schismă în interiorul feminismului. Pe de o parte, feminismul liberal (mainstream) rămâne ancorat în reforme și drepturi de natură legală. Pe de altă parte, feminismul intersecțional vrea o revoluție a întregului sistem. Și între aceste două lumi, femeile care nu se simt complet reprezentate de niciuna dintre viziuni sunt prinse la mijloc, uneori tăcute, alteori confuze, de multe ori obosite de presiunea de a alege o tabără.
Același tip de tensiune se simte, poate chiar mai acut, și în România. Aici, feminismul încă e perceput cu suspiciune, adesea caricaturizat în media sau politizat excesiv. Femeile din România se confruntă cu probleme concrete și presante: violența domestică, lipsa infrastructurii de prevenție pentru sănătatea reproductivă, inegalități când vine vorba de venit și muncă. Pentru multe dintre ele, feminismul are sens doar dacă rămâne conectat la viața reală și nu se transformă într-un discurs teoretic și pe alocuri inaccesibil.
Și totuși, această poziționare între lumi nu rămâne fără efecte. Din ce în ce mai multe femei, simțindu-se excluse sau nelalocul lor într-un feminism care pare prea complex, prea militant, prea „altceva”, aleg să se retragă. Unele devin apolitice, altele își găsesc sensul în valori tradiționale. Iar o parte, vizibilă mai ales în spațiul online, se îndreaptă către mișcări conservatoare sau chiar extremiste. Nu neapărat din manipulare, ci din nevoia de sens, de coerență, de o narațiune în care să se regăsească.
Acum, poate e momentul pentru o scurtă paranteză: știu că unii vor spune că acest text „nu ia partea nimănui” și că, într-un moment de criză globală și nedreptăți structurale, această neutralitate e periculoasă. Dar nu încerc să fiu neutră. Ceea ce încerc să spun e că feminismul nu trebuie să fie un câmp de bătălie în care doar vocile cele mai radicale supraviețuiesc. Cred că există loc pentru pluralitate și că puterea feminismului nu stă în uniformitate, ci în capacitatea de a susține diversitatea femeilor și a alegerilor lor.
Ironia este că feminismul, în esența lui, a luptat pentru ca femeile să aibă libertatea de a alege - nu doar ce profesie au sau dacă vor copii, ci și ce viziune asupra lumii îmbrățișează. Nu e nimic greșit să fii o femeie care se regăsește mai mult în valorile tradiționale. La fel cum nu e greșit să fii o voce radicală, care vrea să schimbe din temelii sistemul. Problema apare atunci când aceste poziționări devin exclusive și se anulează reciproc, în loc să coexiste.
Și poate că adevărata provocare a feminismului contemporan nu este să aleagă o tabără, ci să învețe să creeze un spațiu de coabitare pentru complexitatea femeilor de azi. Să recunoască că nu există un singur fel „corect” de a fi feministă și că solidaritatea nu înseamnă uniformitate. Ci disponibilitatea de a ne asculta, chiar și (sau mai ales) atunci când venim din locuri și lumi diferite.
